Frendo - un zbor cu elicopterul gratis

Un Chamonix plin pana la refuz

   Dupa atata drum, nerabdatori, am ajuns seara in Chamonix. Nimic nu m-a bucurat mai tare decat imaginea grandioasa a unui nor negru imens care imbraca de jur imprejur muntele :) Mi s-a parut comic faptul ca regasesc acesti munti la fel cum i-am lasat cu ceva timp in urma. Ultima mea experienta aici a fost o ploaie ce a tinut o noapte intreaga intr-un bivuac care se afla cam la o treime din Grandes Jourasses, in Walker. Am venit atata drum petru a reusi sa finaliez ruta din care acum 2 ani impreuna Cozmin Andron am fost nevoiti din cauza vremii grozav de proaste sa ne retragem.

 Grand Charmoz iesind din nori

Petit Dru

Linistea si pacea ne-a fost alungata de un cantec al unor cercetasi (cantau cantecul acela din filmul Titanic: My heart will go on), care nici pana in ziua de astazi nu am reusit sa inteleg de ce nu au putut pur si simplu sa taca din gura. Cred ca toti am fi fost mai castigati.

Portita de scapare:)

Aguilles des Chamonix

 Ne-am intalnit cu niste prieteni dragi: Cata, Mishu, Solo si gagica-sa Raluca, care erau aici cam de 2 saptamani. Din pacate vremea nu prea a tinut cu ei in tot acest timp, motiv pt care planurile lor au fost in mare parte stricate. Cu toate astea ei au decis sa se aventureze, in ciuda furtunilor si caderilor masive de zapada pe care le aveau pe cap la fiecare pas. Lucrul cel mai tampit ii sa stai si sa astepti vremea buna.

   Stiind de intentia noastra de a intra in Walker ne-au bucurat putin cu niste poze recente cu peretele... Cand am vazut peretele din imagini am crezut initial ca este vorba de o partie de schi. Totul era alb, pufos, nins si frumos :) . Un schior cu intentii sinucigase poate chiar reusea sa-l coboare pe schiuri. Noi nefiind nici schiori si intentia noastra nefiind de a schia pe zapada ci de a catara pe stanca am fost nevoiti sa ne adaptam conditiilor si sa gasim alt perete in care sa ne putem catara si simti bine.

                   

Dupa cateva zile de stat prin Chamo vremea a inceput sa se indrepte si soarele sa incalzeasca pereteii inghetati. Intr-una din seri Ancuta mi-a propus sa incercam Frendo, peretele nordic al Aguille du Midi. Era si in planul lui Cata, care pleca inspre casa fara sa aiba ocazia sa il urce.

Initial, noi ne-am gandit la Grand Charmoz, dar intre timp ne-am intalnit cu 3 italieni care ne-au spus ca si planul lor era acest "ac", dar au dat niste telefoane si au aflat ca sunt prea proaste conditiile. Dupa atata ninsoare, vremea buna nu a facut decat sa topeasca tot si majoritatea rutelor erau cu mici rauri deasupra. Asa ca ei au spus ca merg in Frendo, care fusese facut cu o cateva zile inainte de o echipa.

Ultimele raze

Cu peretele in fata noastra, ne-am culcat pe un bolovan mai plat cu gandul la ziua de maine..

Aguille du Midi

Cu primele raze de dimineata am pornit in traseu.

In Frendo am facut una din cele mai mari greseli pe care le le-as fi putut face si anume: nu ne-am informat suficient despre felul in care se parcurge peretele, mai exact ce si cat echipament trebuie luat. Am facut prostia sa ne luam echipament de bivuac, mancare pe 2 zile ,primus, 2 seturi de frenduri, un set de nuci si semicorzi de 60 (mai exact o coarda si o senicoarda de 60 pt ca nu aveam 2 semicorzi) 2 pioleti tehnici o pereche de coltari tehnici si o pereche de papucei de catarat. Dupa prima ora de catarat corzile s-au udat si au devenit prea grele si pt a elimina frecarea lor am decis ca semicorda sa o pun pe rucsac si sa continuam legati cu coarda. Cea mai mare problema a fost rucsacul mult prea greu care nu ne-a dat voie sa mergem concomitent in siguranta, asa ca am fost nevoiti din 60m in 60m sa regrupam. Nici nu mai stiu cate lungini am  facut, undeva intre 20-25, care ne-au luat o vesnicie si ne-au epuizat complet. In timp ce cataram pe langa noi treceu ca trenul alte echipe cu un rucsacel ca de scoala si legate cu cate o semicoarda de 30-40m.

Undeva in orele serii am reusit si noi sa ajungem in partea de sus a peretelui, ramanandu-ne de parcurs o coama de zapada si gheata cu o inclinatie de 60-70 de grade, de vreo 300-400m, fara posibilitati de asigurare, care toata ziua a fost batuta de soare.

In acel moment  am avut doua variante, pentru ca a treia deja era imposibila, adica sa fortam iesirea sus pe coama; era deja ora 20:00.

Puteam face asa:

- sa gasim un loc de bivuac si sa pornim de cu noaptea in cap ; din cate am inteles, sunt multe echipe care procedeaza asa; problema cea mai mare era ca din acea noapte era asteptata din nou furtuna cu caderi de zapada.Stiam foarte bine ce inseamna un asemenea bivy,si mai mult eram acuma cu prietena mea.Decizia ce urma sa o iau urma sa se rasfranga si asupra ei pt ca eram echipa si nu am putut sa imi asum asa ceva.In urma cu o luna pe aceesi portiune a avut loc un eveniment tragic.O echipa formata din 2 cataratori pe care preiteni mei ii cunosteau, si-au gasit sfarsitul in urma unei caderi.

- Trecand peste tot cea ce inseamna rusine am luat decizia de a cere ajutor, am sunat la serviciul de jandarmerie montana si leam exlpicat situatia in care ne aflam.Decizia lor a fost aceea de a veni cu elicopterul dupa noi. 

Sincer niciodata nu m-am gandit ca voi avea de luat o asemenea hotarare  sa fiu nevoit sa apelez la elicoptere sau avioane pt a ma retrage si sper sa nu mai fiu niciodata.

Nu stiu daca am fi putut sa ne retragem altfel, ca pe traseu nu erau decat o data la vreo 5 lungimi cate 1 cui/spit..

Am fost martor la 'salvarea noastra'. IMI ERA GROAZNIC DE RUSINE de acei salvamontisti ca din cauza neinformarii noastre le-am dat de lucru.. Pt noi a fost o lectie pe care am invatat-o, dar vreau sa mai zic un lucru, ZBORUL A FOST INCREDIBIL. Sa atarni legat cu un cablu prins de elicopter in timp ce zboara... pfff aproape ca imi venea sa zic ca mai vreau inca odata :) one more time please! 

Un lucru ce mi s-a parut incredibil era insusi contrastul dintre doua situati aflate in momente foate apropiate, adica m-am trezit brusc in parcare la masina aruncandu-mi rucsacul cu scule in portbagaj si in timp ce imi trageam pe mine o pereche de blugi ma gandeam ca acum zece minute eram in perete intr-o situatie destul de tampita putand foarte usor cu cea mai mica gresala chiar sa dau coltu..

In acea noapte am dormit afara sub un copac,si undeva in jurul orei 3-4dimineata jos in Chamonix a inceput ploaia.Sus nu stiu ce a fost pt ca nu se vedea muntele,din cauza unui nor ce-l acoperea,dar imi pot imagina..Spre dimineta cand s-a mai domolit am putut numara 14 elicoptere.

Nu stiu cum se face, dar cu fiecare patanie viata mi tot mai draga..si realizez ca nu exista lucru sau motiv pt care sa o risti degeaba.

Zilele ce au urmat am catrat la falezele de escalada de langa Chamo,am baut lapte si am facut poze,iar in minte ne-a incoltit ideea de a ne intorce inapoi la Badile

 

 Ramai cu bine Chamonix! Ne revedem cat mai curand :)